Atelierele stiintifice si lumea

O analiza fascinanta a celor mai importanti ganditori care au modelat perceptia publica asupra stiintei si rolul autoritatii de-a lungul istoriei

Cand incepe o descoperire stiintifica sa ajunga un fapt recunoscut? De ce au devenit faptele stiintifice usor de contestat? Si ce putem face in privinta asta? In Atelierele stiintifice si lumea, filosoful si istoricul stiintei Robert P. Crease raspunde la aceste intrebari, descriind originile infrastructurii noastre stiintifice – „atelierul“, si rolul a zece dintre cei mai mari ganditori ai lumii in conturarea acesteia. Intr-o perioada in care Biserica Catolica preluase complet autoritatea, Francis Bacon, Galileo Galilei si Rene Descartes au fost cei care au scos in evidenta autoritatea stiintei, in timp ce scriitori precum Mary Shelley si Auguste Comte au prevestit separarea stiintei de domeniul umanisticii. Lideri ambitiosi si ganditori precum Kemal Ataturk si Hannah Arendt au abordat relatia dintre comunitatea stiintifica si restul lumii in vremuri de profunda neincredere.

Din moment ce politicienii si oficialii guvernamentali de astazi acuza din ce in ce mai mult oamenii de stiinta de lipsa de onestitate, conspiratie si chiar inselatorie, cetatenii implicati nu pot sa nu se intrebe cum am ajuns la acest nivel de neincredere si cum putem iesi din aceasta situatie. Cartea lui Crease prezinta povesti dramatice ale oamenilor care s-au confruntat cu o opozitie acerba – uneori si-au riscat viata – in incercarea de a descrie autoritatea adecvata a stiintei si analizeaza modul in care ignoranta si utilizarea necorespunzatoare a stiintei constituie amenintarea principala pentru viata si cultura umana. O analiza amanuntita si esentiala, de actualitate, despre ce inseamna sa practici stiinta pentru binele comun, precum si despre pericolul unei actiuni politice separate de stiinta, Atelierele stiintifice si lumea ne ajuta sa intelegem atat originile argumentelor noastre actuale impotriva stiintei, cat si ce putem face pentru a impiedica lumea moderna sa se destrame.

Negarea stiintei este asa cum spunea Arendt despre totalitarism; desi nu a avut nici un precedent istoric, a crescut din cauza modului in care ne-am dezvoltat traditiile. Strategia pe termenul cel mai lung este sa continuam sa facem cu negarea stiintei ce a facut ea cu totalitarismul – sa povestim cum s-a ajuns aici. Este povestea unor oameni care au promovat ideea de atelier, i-au aparat autoritatea si, de asemenea, au sustinut pregatirea specifica necesara celor care lucreaza in cadrul sau. Este si povestea altor oameni, care au acuzat pericolele si vulnerabilitatile atelierului si au sugerat cateva modalitati de a le contracara. Povestea, pe scurt, ar trebui sa fie ca o oglinda in care fiecare actor – participant sau neparticipant la atelier, negationist al stiintei – sa se poata recunoaste pe sine, dar si pe ceilalti participanti. Ar trebui sa evidentieze diferenta dintre actele individuale de negare a stiintei si atmosfera care le favorizeaza; diferenta dintre cartite si masinarii. Ar trebui sa prezinte, nu sa ascunda, vulnerabilitatile stiintei sau ceea ce motiveaza cartitele. Detaliile fac povestea amuzanta si convingatoare; seriozitatea o face sa merite urmarita.