Chiar din martie, cand a inceput totul, inca de la primele restrictii, am simtit ca intamplarile si situatiile la care luam parte - fie ca personaj implicat, fie ca spectator - contin pretioase nuclee cu potential poetic, asa ca am cautat sa nu ratez sansa.

Inspiratia sau, in fine, dispozitia sau starea necesara pentru a nota bruioane si bucati de vers sau chiar poezii intregi pe un carnet pe care am avut grija sa-l am mai mereu la indemana nu au avut insa nimic discordant sau nepotrivit de genul "lumea moare si unii scriu versuri", pentru ca nu mi-am propus nicio clipa sa alcatuiesc un volum de poezie despre pandemie.

Lucrurile in privinta poeziei nu merg niciodata asa, cel putin nu in cazul meu.

Fapt este ca in timp, indiferent de gandurile si ideile mele pe acest subiect, s-au adunat - in paralel cu toate situatiile-limita (inclusiv cu trecerea prin boala), intamplarile absurde si uneori tragice - mai multe poezii si iata-ma acum cu un nou volum care pare sa spuna ceva despre oameni obisnuiti si intamplari la fel de comune dintr-un timp in care multe lucruri au fost date peste cap sau s-au schimbat radical, iar omenirea a trecut printr-o experienta deloc usoara, o poveste trista care inca nu s-a incheiat.
Vasile Baghiu