Parintii Patericului despre pocainta

Prefacerea totală a omului este una dintre cele mai mari minuni, care de-a lungul veacurilor a fost validată prin şirul nesfârșit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi. Μετάνοια [metanoia] sau schimbarea minții, a modului de a gândi și pocăința, în general, este totala dezagregare a sinelui păcătos al omului şi imediata lui metamorfozare în subiect de jertfă. Omul cel vechi moare, se naşte unul nou, viu întru Hristos Domnul, un om eliberat din robia păcatului şi de sub stăpânirea satanei, circumscris de alte coordonate etice și duhovnicești. Pocăinţa era parte integrantă a programului monahal. Toate mijloacele de pocăinţă – post, rugăciune, lacrimi, căinţă etc. – aveau ca singur obiectiv crearea „omului nou” (νέος άνθρωπος). Precum Părinții înșiși mărturisesc, strădania principală trebuie să fie starea neschimbată a inimii, cu gândul îndreptat întotdeauna către Dumnezeu și către cele dumnezeiești.