Obligatia Contractuala

„Obligatia este o legatura de drept in virtutea careia debitorul este tinut sa procure o prestatie creditorului, iar acesta are dreptul sa obtina prestatia datorata”, edicteaza art. 1164 al codului civil roman. Comisia ministeriala care s-a oprit in sec. XXI asupra acestei definitii nu a practicat neaparat lectura lui Gaius si Ulpian in timpul lucrarilor preparatorii: membrii ei au redactat astfel art. 1164 deoarece aveau in spate o traditie formativa bimilenara, venita dintr-un capitol al istoriei dreptului european pe care dorim sa-l abordam in aceasta lucrare.

Teoria si practica obligatiilor sunt una dintre cele mai importante mosteniri ce ne-au fost transmise de experienta juridica a antichitatii romane. Regulile astfel cristalizate in materie au fost receptate in Evul Mediu atat in regatele europene occidentale cat si in regatele si principatele orientale. Aplicarea si prelucrarea lor stiintifica multiseculara le-au erijat in puncte de referinta pentru construirea sistemelor juridice in Europa continentala si in alte zone ale globului influentate de codificarile europene. Teoria romana a obligatiilor nu a fost unitar transpusa in aceste codificari in sec. XIX, fiecare tara reinterpretand-o dupa experienta sa juridica si adaptand-o propriilor nevoi concrete. Aceasta realitate a dus in timp la diferentierile cunoscute intre sistemele de drept privat din Uniunea Europeana, ceea ce ingreuneaza actualmente tendinta de unificare a dreptului european al contractelor. Baza comuna romana este fie repusa pe tapet in proiectele de unificare, fie este pur si simplu redescoperita de membrii comisiilor de codificare europeana, care se imbata cu ideea ca ar crea un „nou drept privat european”.