Reporter la sfarsitul lumii 1978-1988

(1978-1988)

nonfictiuni

Reeditarea celor trei volume de reportaje semnate de Cornel Nistorescu inainte de 1989

[...] La acea vreme, « Conducatorul iubit » si aparatul sau de propaganda ne asi­gurau ca ne indreptam spre comunism in zbor, ca suntem dusi fara gres, in fiecare zi, ceas de ceas, pe noi culmi de progres si civilizatie. Oricine scria la ziar, in revistele de orice fel, care apareau, oricum, toate sub conducerea inteleapta a partidului unic, trebuia sa probeze ca e inarmat cu un optimism nestramutat. Imparatia parea sa dureze inca 1 000 de ani, desi in numai 10 ani ea se prabusea in lacrimi si sange, in minciuni si mistificari criminale. Lumea aceea fortat optimista isi continea sfarsitul apropiat. Dar nici scriitorul la ziar, reporterul, si nici oamenii printre care traia n-aveau habar ca nenorocirea lor are un capat. si inca unul atat de apropiat. Reportajele din volumul de fata sunt rezultatul acestui paradox : obligatia de a fi

optimist intr-o lume care se prabuseste, dar despre o atare prabusire nimeni nu are nici o informatie, nici macar o intuitie, ci doar dorinte care par irealizabile. Cum sa rezolvi o asemenea ecuatie absurda ? Talentul, acest enigmatic « talant » evocat in Biblie, are intotdeauna solutiile lui. Pentru ca talentul e la fel de misterios ca si viata, care triumfa intotdeauna. [...] Literatura nonfictionala din acest volum are toate sansele sa dureze si sa depuna marturie despre o epoca din ce in ce mai greu de inteles pe masura ce timpul ne indeparteaza de ea. In schimb, opere de fictiune citite pe atunci cu nesat devin caduce. si, foarte probabil, definitiv inutile. Cornel Nistorescu isi dorea sa scrie fictiune. Noroc ca nu i-a reusit ! Nonfictiunea lui va fi, poate, cel mai bun pseudoroman al acelui sfarsit de lume.

Din cuvantul inainte al lui Petru Romosan

[...] Nu intamplator, numele ziaristului a fost asezat alaturi de cel al lui Geo Bogza – maestrul absolut al genului la noi. Cornel Nistorescu a reusit sa resusciteze, intr-un context deloc permisiv, un gen care parea compromis definitiv. Cum ? Adu­candu-l pe terenul sigur al literaturii, scuturandu-l de prejudecata preciziei si a utilitarismului propagandistic. [...] Ceea ce se poate observa inca de la o prima ocheada superficiala este faptul ca, atunci cand isi aduna in volume reportajele, Cornel Nistorescu le pune sub titluri care tradeaza disponibilitatile sale lirice in mai mare ma­sura decat pe cele « realiste », de autor care este obligat sa se miste in marginea cotidianului. Intamplari in linistea unei fotografii (Editura Junimea, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, 1982) sau Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Romaneasca, 1988) sunt titluri care implica si o poetica a reportajului. Iar aceasta difera substantial, daca nu total de resorturile ideolo­gice comune in epoca. Textele nu mai respecta conventia preciziei, nu mai « ra­porteaza » totul in cifre, culegand date exacte. Dimpotriva, mana scriito­rului, dar mai ales imaginatia lui se simt inca de la primul reportaj din volumul de debut si dau tonul, rafinandu-se, in cartile ulterioare. Insist : Cornel Nistorescu este un scriitor pornit in cautarea aventurii in cel putin aceeasi masura in care este un jurnalist trimis pe teren pentru investigarea unui eve­niment.

[...] Fictiune-nonfictiune nu mai reprezinta, oricum, un criteriu legitim. Un text este literar daca reuseste sa starneasca emotia. Emotia estetica. Iar re­portajele lui Cornel Nistorescu exceleaza la acest capitol. Nu doar datorita intamplarilor relatate, culese ca atare din realitate conform conventiei genului, ci mai ales gratie modului de a le pune in pagina. Realitatea nu este pri­zata si redata cu indiferenta, ci este reconstruita, reinventata. Constructia primeaza in mai toate reportajele lui Cornel Nistorescu, iar ea este vizibila, desi nu ostentativa. Textele au o anumita naturalete, o franchete, asigurata adesea prin asumarea naratiunii la persoana I si printr-o empatie care castiga. Autorul nu scrie la rece, cu detasarea aseptica a jurna­listului obisnuit, ci este un martor implicat al evenimentului pe care il re­construieste ; se pierde si el in lumea pe care o descrie, aceasta fiind si sursa patosului si a lirismului care uneori inunda benefic pagina. Simptom nu doar al unei bune tehnici (astazi scrisul jurnalistic se deprinde din manuale), ci mai ales al talentului, sintaxa, topica imprumuta adesea ritmul alert, urgenta evenimentului propriu-zis, iar relatarea exacta, gri lasa oportun locul stilului indirect liber sau dialogului. [...] Spre deosebire insa de majoritatea jurnalistilor de mucava, inregimen­tati, Cornel Nistorescu are o profesie de baza. El este reporter. Adica un scriitor extrem de viu.

Din prefata lui Bogdan Cretu