Motanul s-a sinucis

Motanul nostru era cel mai fericit dintre motani. Se juca fara oprire cu tot ce gasea prin casa, dar cel mai mult ii placea sa se joace cu aerul. Cand l-am gasit in parcare, ramolit si plin de noroi, tu l-ai luat repede in brate si l-ai adus in casa. Nu avea mai mult de doua saptamani si zambea fericit printre mustatile lui subtiri. I-ai facut culcus intre pernele din pat si astfel, in fiecare seara, adormeam ascultandu-l cum ne toarce in urechi. Eram atat de fericiti, incat nici nu stiam ca suntem. A fost primul nostru copil. Cand ne-au vizitat prietenii, au fost si ei uimiti de puterea motanului. Fiindca motanul nostru avea o putere care, in timp, nu i s-a mai parut nimanui ciudata. Cand il luai in brate, incepea sa toarca, iar din acel moment incepeai sa fii fericit fara sa stii ca esti. Si incet-incet, ne-am trezit in decursul a cateva luni ca, in fiecare seara, casa noastra devenea neincapatoare. Mai intai, prietenii nostri le-au spus prietenilor lor despre puterea motanului, apoi rudele si vecinii, pana si vanzatoarea de la chioscul de ziare ne-au batut la usa.

„Stiti, eu nu vreau sa stiu ca sunt fericita, vreau doar sa fiu“, ne-a spus doamna Crina in timp ce tinea motanul in brate.

Si usa noastra s-a tot deschis si pe ea intrau in fiecare zi diferiti oameni, functionari publici, avocati, vanzatoare din piata, balerine, doctori, soferi de tir, actori, muncitori de pe santier, care nu voiau altceva decat sa ne tina cateva minute motanul in brate.