Palatul de gheata

Tarjei Vesaas (1897‑1970) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori norvegieni ai secolului XX, a figurat de trei ori pe lista candidatilor la Premiul Nobel pentru Literatura. Tarjei Vesaas a devenit cunoscut pe plan international la mijlocul anilor ’60, cand Palatul de gheata a fost tradus in engleza, apoi in multe alte limbi.

Unn, o fetita de unsprezece ani singuratica si introvertita, are un secret intunecat pe care ar vrea sa i‑l impartaseasca lui Siss, noua ei prietena, dar ceva nenumit o impiedica sa vorbeasca. A doua zi va merge sa vada Palatul, o structura de gheata formata de apa unei cascade, pentru a nu se mai intoarce niciodata.

Fragment din volum:

“Dar asta ce era?

S-a indreptat de spate. Deasupra ei plutea ceva ce nu mai simtise niciodata, iar ea a inceput sa strige - acum avea la indemana o fantana adanca, intunecata, plina de strigate, daca avea nevoie dar n-a scos decat un strigat.

Era ceva in gheata! La inceput nu avea nici o forma, dar in momentul in care ea a strigat, a prins contur si a stralucit ca un ochi de gheata acolo, infruntand-o, oprindu-i in loc gandurile.

Era, in mod clar, un ochi, un ochi enorm.

Crestea tot mai mare in timp ce ea se uita la el, chiar in mijlocul ghetii, plin de lumina. De aceea n-a strigat decat o data. Si totusi, cand s-a uitat din nou la el, ochiul nu era infricosator.

Acum gandurile ii erau simple. Frigul le paralizase incetul cu incetul. Ochiul de gheata era mare si se uita la ea fara sa clipeasca, dar nu trebuia sa se teama, si tot ce putea concepe mintea ei era: Ce cauti? Aici sunt. Intr-un fel si mai confuz, i-a venit un gand familiar in asemenea situatii: N-am facut nimic rau.

N-am de ce sa ma tem.

S-a asezat din nou ca mai inainte, cu picioarele sub ea, si s-a uitat in jur, pentru ca ochiul adusese mai multa lumina si se vedea mai bine in incapere.

E doar un ochi mare.

Sunt niste ochi mari aici.

Dar il simtea privind-o de acolo de sus, si a fost silita sa ridice capul si sa intalneasca privirea ochiului nemiscat.

Iata-ma. Aici am fost tot timpul. N-am facut nimic rau.

Treptat, camera s-a umplut de melodia picaturilor de apa. Fiecare picatura era ca o frantura de cantec. In fundal se auzea vuietul continuu, aspru, si apoi venea clipocitul, ca o muzica mai placuta in mijlocul vuietului. Ii amintea de ceva ce uitase demult, si din pricina asta era ceva familiar si linistitor."