Poezia, o miza comuna 7-8/2020

In ultimii ani, datorita digitalizarii jurnalismului de film, devine tot mai intalnit formatul de eseu video, ca versiune audiovizuala a criticii de film – versiune de analiza care lucreaza direct cu subiectul (opera cinematografica) pe care il discuta, si astfel poate fi mai accesibila pentru receptori fara a fi neaparat simplificata ca discurs. In prezentarea fenomenului, volumul este, pe cat posibil, descriptiv, si nu prescriptiv, notand diversitatea actuala a eseurilor video si oprindu-se asupra catorva dintre cele mai notabile. Totodata, eseul video este un punct de plecare promitator – unul contemporan, specific erei new media, fara sa fie fundamental inovator ca practica audiovizuala – care ne poate ghida spre o intelegere mai buna a rolului pe care-l au imaginile in miscare in modelarea gandirii noastre.Atat tehnicile discursului audiovizual, cat si teoria despre caracterul inselator al acestuia sunt deja bine conturate in genul de documentar care se numeste cinema-eseu (sau film-eseu). Considerat o forma postclasica a documentarului care nu incearca sa mascheze in spatele unei voci a autoritatii taieturile de montaj, cinemaul-eseu a invitat auto-reflexivitatea in locul neutralitatii si asumarea unui parti-pris in abordarea subiectului in locul misiunii conventionale a documentaristului, de a adauga informatie noua peste categoriile de cunoastere deja existente. Trecand in revista practicile de recontextualizarea imaginilor care exista de mai mult de jumatate de secol, si inca in contexte socioculturale adesea foarte diferite, volumul isi propune sa formeze discernamantul cititorilor in perceptia si corelarea imaginilor care, dincolo de a-i oferi experiente cinefile in sala de cinema, ii recompun realitatea si memoria. Irina Trocan