Solilocvii

Solilocvii

Cuvantul nu se arunca cum o piatra, Cuvantul este o rostire in sobor, Soptita mai intai pe langa vatra Si incalzita-n suflet ca ogor.

El poate germina ca intr-o sera Multiplicand apoi inflorescenta, Contamineaza-n timp intreaga sfera Si cheama-n dialog cu Providenta.

Cu el ai sa lovesti ca si o arma Suficienta lenesa sau ingamfarea, Cum valul intr-o stanca sfarma Atunci cand e-n furtuna marea. ............

Dar ca samanta aruncata-n stanca Striga-n zadar cand nu e perceput lar zbuciumul si suferinta ta adanca Reverbereaza-n tine gandul ce-a durut!

Atunci, dorind sa afli sincer dialog Vorbesti cu tine insuti in surdina, Rostind in soapta tainic monolog, Cu diamantele pazite de lumina.

• Nascut din arcul incordat al mintii In suer slobozit ca o sageata, Adeseori uimindu-ne Parintii

  Cuvantul incrustat in sfanta Carta.