Autoportret in flama de sudura

Un tata se imbolnaveste si devine bun, fiul lui invata sa il iubeasca. In loc de morfina si promisiuni, sec, pachetul cu lucruri care nu mai pot fi schimbate: sertarul cu decoratii, cureaua, furia. Dar mai ales si inaintea celorlalte, ca un tub cu oxigen, iertarea — un pat de spital mereu ocupat, la care ravnesc amandoi in egala masura.

Ar putea fi un kaddish aceasta carte, daca mortul ar fi unul singur.

Claudiu Komartin revine la geamul lui intunecos si o face splendid, profund, asumat.Un urlet pe doua voci — vocea fiului si a fiului devenit tata — Autoportret in flama de sudura este cea mai emotionanta carte pe care a scris-o.

Tatiana Tibuleac

Mi-a revenit in minte o imagine, eclipsa din 1999 cand am iesit in curtea blocului sa ma uit la soare prin acea sticla intunecata smulsa pe ascuns din casca de sudor a tatalui meu. Haloul orbitor acum era clar desenat si se micsora, ca si cum degetul cuiva imi acoperea incet vizorul in spatele unei usi unde pulsa insasi viata si larma unei petreceri fara sfarsit. O astfel de sticla neagra am gasit intre randurile acestei carti, suspendata, fara sa stii daca te uiti prin ea in lumina orbitoare sau doar vezi lunecandu-i pe suprafata reflexia unei mistuiri. Punctul de situare este aici o tinta vie greu de urmarit. Citita printre randuri, observi cum unele le acopera pe altele, le tin spatele protectoare si unele se dezvaluie discret cat sa nu atraga atentia. Vad in Autoportret in flama de sudura o carte de trecere, despre trecere, ce vrea sa surprinda si sa pastreze absenta imediata si cea viitoare ce leaga generatii printr-o continua pierdere. Si totusi, dincolo de nesiguranta si fragilitate, ca un semn de viata se face resimtita acut prezenta unei explozii mistuitoare, ce se lasa vazuta si uneori doar intuita, in care trecerea/arderea/curgerea este portretul ei cel mai fidel.

Andrei Gamart