Portretul reginei

Doamna se intinde, suspina, inchide ochii. Corpul ei nu mai e decat o istorie, o masinarie familiara, dar straina viitorului. Straina, mai ales, sperantelor care, spre propria‑i uimire, isi mai gasesc adapost in ea. Nu pentru ca ar fi gata sa se abandoneze unei dorinte noi, ci mai degraba fiindca dorinta de a exista pentru altul, nevoia fizica de a fi tinuta si stransa in brate de un barbat, continua sa traiasca intr‑un colt al constiintei ei, ca o amintire neglijata, ca rochia de seara albastra de culoarea noptii care nu i se mai potriveste si pe care n‑o va mai purta niciodata, dar se incapataneaza sa o pastreze in fundul unui dulap, protejata cu grija de o husa din plastic, pentru orice eventualitate“ (Portretul reginei)