Stii, Lavinia, caracatitele...

Da, despre caracatite zice ca, pregatindu-se de somn, deleaga un brat care sa ramana treaz si sa pazeasca restul... Caracatitei nu-i place sa riste... nu gasesti ca e cam meschin din partea ei?

Un roman ca un poem-fluviu, scris pe trei planuri si doua voci, unde dorinta de a te abandona total celuilalt pierde in fata nevoii de a ramane in control, fie si doar (cu) o mica parte. Un roman despre dorinta de a intelege ca o relatie sentimentala poate fi vazuta ca o aventura continua si ca o zi nesfarsita daca este privita din ambele perspective, plus o a treia: un vis. Prin Stii, Lavinia, caracatitele..., Leonida Neamtu se apropie cumva de realismul magic, prin elementul oniric si printr-un fel de zoomorfizare, pentru ca nici aici lupul nu va fi departe de om.