Războiul prin ochii unui copil

Tu stii ce inseamna cu adevarat razboiul?

La doar 12 ani, Yeva stie. Mai bine decat multi adulti si mai bine decat liderii lumii care, desi pornesc razboaie, nu au stat niciodata intr-o pivnita umeda, strangandu-si in brate bunica si rugandu-se sa scape cu viata. Daca liderii lumii ar putea privi razboiul cu ochii unui copil, probabil nu ar mai exista rachete, bombardamente, tancuri si armate.

Povestindu-si viata de zi de zi intr-un jurnal, micuta Yeva construieste, fara sa-si dea seama, o emotionanta pledoarie pentru pace pe care fiecare dintre noi ar trebui sa o citeasca.

„Cartea Yevei Skalietska este strigatul de neputinta si curaj, totodata, al unei fetite alungate din raiul ei de Acasa. O Eva prigonita iarasi de cel rau.

Nu. Yeva nu e un copil ucrainian la vreme de razboi. E Copilul. E oricare dintre copiii lumii surghiuniti intr-o lume a adultilor orgoliosi si neimpliniti decat prin rautate.” – Parintele Constantin Necula

O carte-marturie care iti dezvaluie drama copiilor carora razboiul le-a furat copilaria

La doar 12 ani, Yeva Skalietska a ales sa scrie un jurnal despre lumea ei plina de ruine si sperante. Aceasta este povestea sa, dar si a unei intregi generatii careia i-a fost furata copilaria.

Povestea Yevei

Inainte de inceputul razboiului, Yeva era o fetita de 12 ani fericita, care tocmai isi sarbatorise ziua de nastere alaturi de prietenii si colegii sai din Harkov. Iubea matematica, geografia si engleza, picta si canta la pian.

Insa ziua de 24 februarie a schimbat tot, iar Yeva a devenit, la scurt timp, una dintre 7.5 milioane de ucrainieni care au fost nevoiti sa fuga din calea mortii. A pornit la drum alaturi de bunica sa, cu doar cateva bagaje si un mare gol in suflet.

Jurnalul ei este jurnalul unui copil care a vazut adevarata fata a razboiului, jurnalul unui copil care foloseste cuvinte simple pentru a descrie o realitate care pentru noi este de neimaginat.

Fragment: O zi din viata Yevei – Ziua 6, ora 19:00

„Bunica era in bucatarie si facea ceai cand, deodata, a vazut o drona uriasa. Toate luminile ei clipeau si zbura atat de jos deasupra casei, incat bunica s-a aruncat pe podea. Eu si Ina eram in camaruta ei cand am auzit-o. La inceput, facea un sunet ciudat, nu semana cu un avion. Ne-am lasat jos, pe podea. De data asta, nu ne-am grabit sa coboram in pivnita, pentru ca, daca ar fi sarit casa in aer, nimeni nu ar fi stiut ca suntem acolo jos. Am fi fost pur si simplu ingropate de vii.

Drona a facut un cerc in jurul zonei, lansand bombe pe masura ce trecea. Mi-au curs rauri de lacrimi. M-am intins pe pat si, pentru prima data in viata mea, m-am gandit la cum vreau sa traiesc cu adevarat. Imi statea inima de fiecare data cand se mai lansa o bomba. Ma agatam de fiecare minut, de fiecare secunda. Nu am mai fost niciodata atat de aproape de moarte. Ma rugam ca drona sa zboare mai departe si ca bombele sa nu loveasca casa. Ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute. Nu puteam sa respir. Dupa un timp, s-a facut liniste. In cele din urma, am reusit sa ma calmez.”

Prietenii Yevei

Povestea Alenei (Fragment)

„Parea ca lucrurile se linistisera, dar apoi am auzit telefonul sunand. Il cautau pe unchiul meu, care lucreaza ca politist de frontiera. Urma sa plece la razboi! Matusa plangea, iar fratele meu, care tocmai isi terminase stagiul militar l-a luat pe unchiul meu deoparte si i-a spus ca va merge cu el. Dar unchiul i-a raspuns ca ar fi mai bine sa ramana acasa si sa aiba grija de familie, apoi si-a luat ramas-bun de la toti. L-am privit pe fratele meu, caruia ii siroiau lacrimile pe fata. Persoana aceasta puternica si curajoasa plangea acum ca un copil mic! Plangeam si eu, dar apoi unchiul meu a venit, m-a imbratisat si mi-a promis ca se va intoarce. A inchis usa in urma lui, iar incaperea a parut dintr-odata foarte goala. [...]

Imi doresc foarte mult sa ma intorc acasa, sa-mi revad prietenii si, mai presus de toate, vreau doar sa-mi imbratisez unchiul! Sunt un copil din Ucraina, ma numesc Alena, am 12 ani si tot ce imi doresc este sa fie pace si sa ma intorc acasa.”

Povestea lui Kostia (Fragment)

„Parintii faceau tot posibilul sa ne inveseleasca. Inventau tot felul de jocuri si activitati. De exemplu, eu am invatat sa fac origami. Cu toate acestea, in ciuda eforturilor adultilor, unii dintre copii plangeau mereu, speriati de fiecare bubuitura! Cu totii incercam sa ii ajutam sa se linisteasca. Traiam laolalta ca si cum am fi fost o mare familie, chiar daca unii dintre noi nu ne intalniseram niciodata inainte de razboi. Am ajuns sa ne oferim sprijin si alinare unii altora.

Am petrecut 11 zile in subsolul scolii inainte de a parasi orasul impreuna cu parintii mei, cu bunica si pisica mea, Gilbert. [...]”