Isihie si teologie

Viețuind într‑o societate în care personalitatea este fărâmițată, într‑o societate dominată de zgomot și de imagini ce îl robesc pe om rațiunii, simțurilor și stimulilor din afară, putem înțelege marea însemnătate a acestui mijloc de tămăduire al Bisericii Ortodoxe: isihia (liniștirea) minții. Este calea străbătută de toți prorocii Vechiului Testament, de apostoli, mucenici și mărturisitori, de asceți și cuvioși. Fără isihie‑lucrare niptică, omul nu poate păși împreună cu Hristos pe calea dobândirii slavei Sale și nu poate ajunge la trăirea Tainei Crucii și a Învierii Lui, care exprimă duhul întregii Tradiții isihaste. Curățirea de patimi, împlinirea poruncilor lui Hristos vădesc, în fapt, pogorârea în propriul iad, adică în „valea” morții. Odată cu luminarea minții începe însă învierea cea dintâi, împărtășirea de Paștile Domnului. Predarea noastră în mâinile lui Hristos, Biruitorul morții, este însăși esența vieții isihaste. De vreme ce teologia reprezintă descoperirea lui Dum­nezeu în inima curată a omului, tot ceea ce ține de închipuiri, rațiune omenească și este rupt de calea ascezei ortodoxe, prin care se curățește oglinda inimii, este mincinos și lipsit de ipostas. Cei care filosofează astfel se află în hotarele închinării la idoli, nu teologhisesc despre Cel Ce este, ci despre ceva lipsit de ipostas, produs al speculațiilor și al închipuirii lor. Tămăduirea omului constă în tămăduirea minții sale (nous) prin curățire, luminare și desăvârșire, cu alte cuvinte, prin vederea slavei lui Dumnezeu. † Ierótheos, Mitropolitul Nafpaktosului