Septembrie

Munchen, 1972. Doi ziaristi acreditati la Jocurile Olimpice de vara se intilnesc in ajunul ceremoniei de deschidere; intre ei se naste o legatura ciudata, un amestec de fascinatie reciproca si sfiiciune. Peste citeva zile, violenta coboara ca un trasnet in mijlocul sarbatorii olimpice: membrii delegatiei israeliene sint luati ostatici, terorismul se instaleaza in ceea ce ar fi trebuit sa fie „paranteza olimpica”, intreaga lume e naucita. Povestea celor doi ziaristi, deveniti martori directi ai unui eveniment dramatic, nu e nici ea ferita de catastrofa acelor ore in care orice competitie sportiva e abandonata si cind organizatorii se straduiesc, disperat si haotic, sa salveze viata ostaticilor. Nimeni nu scapa neatins de acea lunga zi de 5 septembrie.

„Se vor implini in curind unsprezece ani de cind a murit fata noastra, dar cred ca i-ar fi placut ideea mea, ca ar fi fost mindra de mine. Din gindul acesta s-a nascut un altul, asa ca mi-am deschis computerul si am stiut ca trebuia sa scriu povestea acelor zile asa cum mi le aminteam, netinind seama de cronologia oficiala. Ca sa-i onorez pe cei unsprezece sportivi ale caror nume nu pot fi reamintite public de teama sa nu stricam cuiva cheful; dar si pentru a readuce la lumina povestea unui om despre care nu am vorbit niciodata nimanui, un om care a disparut odata cu cele unsprezece sicrie, definitiv, ca si cind ar fi fost ucis si el pe pista de la Furstenfeldbruck.

Acel om se numea Sam Cole.”

• Am vrea sa uitam o multime de lucruri. Multora dintre noi le-ar placea sa uite durerea pe care-au simtit-o la un moment dat: o pierdere, o moarte, o boala, o iubire neimpartasita etc. In uitare insa nu cred, cred mai degraba ca scriitorii trebuie sa vorbeasca in literatura pe care o scriu despre toate astea, despre lucrurile pe care nu le putem uita. Nu faci sa dispara un lucru daca scrii despre el, dar ii dai o alta dimensiune si asta te ajuta sa-l privesti altfel. Asa vad eu legatura dintre uitare si amintire.

  Jean Mattern