Sarbatoarea Corturilor

In Romania anilor 1980, membrii unui grup coral specializat in cintari bisericesti cauta sa scape din robia unor confesiuni care nu-i multumesc. Apartinind initial cultului baptist, trec la penticostali, apoi la adventisti, iar in cele din urma se convertesc la iudaism. Astfel ajung sa emigreze in Israel, unde fiecare se descurca cum poate. Insa Jac, Corneliu si Beni, cei trei conducatori si ultimii reprezentanti ai grupului, nu isi gasesc nici aici linistea sufleteasca: Beni ajunge sa imbratiseze doctrina mesianica, devenind rabin, in vreme ce Jac si Corneliu se intorc dupa 1990 in Romania, unde pun bazele unui cult iudeo-crestin, „Sarbatoarea Corturilor”, convinsi fiind, dupa ani de peregrinari, de un singur lucru: „Nu conteaza daca ratacim sau nu. Dumnezeu ne va gasi oriunde il cautam”.

„Sarbatoarea Corturilor descrie o experienta radicala a alteritatii ca identitate gasita, asumata si iarasi pierduta. Cum sa-ti construiesti, cu alte cuvinte, propria fiinta, propriile adincimi spirituale sacrificindu-ti (inclusiv prin suferinta fizica) datele banale, comune, concrete ale existentei. Personajele lui Ioan T. Morar sint niste iluminati profunzi si naivi totodata, straini si familiari, de aici si de acolo, care absorb crestineste litera si spiritul religiei iudaice.” (Mircea Mihaies)

Fragment:

„In anii petrecuti in Israel am cunoscut mai multi veniti din Romania. Cu unii ne-am imprietenit, altii s-au ferit de noi, mai ales dupa ce au aflat ca sintem convertiti, pentru ca, in opinia lor, nu aveam legitimitatea totala de a ne stabili in tara stramosilor lor. Printre primii pe care i-am cunoscut intr-o imprejurare pe care nu ne-am fi dorit-o, il mentionez pe Eduard Talpalaru.

Nu trecuse inca o luna de cind sosiseram, eram in plin proces administrativ de instalare si de verificari, ne adaptam incet-incet. Avem o zi sau doua pe saptamina cind bateam la pas Ierusalimul cu o harta in mina. In ziua despre care vorbesc, am iesit doar patru, ceilalti au zis ca se simt obositi sau ca merg sa-si spele niste haine. Eram eu, Beni, Jac (el era mai comod, dar de data asta a tinut sa iasa cu noi) si Emi Medrea, care coborise cu un rucsac destul de umflat.

- Ce-ai in rucsac, Emi, te muti, pleci in drumetie citeva zile?

Nu ne-a raspuns, s-a uitat la noi ciudat, ca si cum ne-ar fi spus ca nu e treaba noastra. Avea momente in care se insingura de noi si plutea in lumea lui. In care l-am lasat si de data asta. Am decis sa mergem spre Hagia Sion, pe muntele Sion, la Mormintul lui David. Era un loc important pentru noi, convertitii, un loc in care, simbolic, sa ne consolidam apartenenta. In mod clar am decis sa nu mergem pe urmele lui Isus deocamdata, oricit de mare ar fi fost tentatia fostilor crestini din noi, pentru ca, prin convertirea la iudaism, ne despartiseram de Isus.

Am mers cam o ora si jumatate si eram deja foarte aproape. Emi a ramas in urma si, cind ne-am uitat dupa el, disparuse.”