Ioan Barb e un poet care s-a harnicit brusc: cite doua volume in 2010 si 2011, dupa ce primul i-a iesit hat in 1998, nu-i semn de saracie in sertar si-n inspiratie. Din contra. Ar putea fi, insa, semn de artizanat, de formula care se reproduce. Iar formula lui Ioan Barb se si reproduce, fireste; dar nu ca productie de atelier, ci doar ca metamorfoza inventiva a unei unitati lirice in care se topesc ironia si tandretea, taietura brutala cu atingerea gingasa si o nonsalanta provocatoare cu nostalgiile iluminarii. Ioan Barb porneste mai de fiecare data de la acel memento al realului impus ca prag de Camil Petrescu si se lasa dus apoi de un trend parabolic al imaginarului. Pe liniile mai active ale acestuia ajunge ba la o poezie cu priza directa la concretul cotidian (sau anamnetic), ba la o poezie ce se pierde in ritualuri de iluminare, ba – mai adesea - la o tesatura de stari pazite de ironie sa nu dea in confesiuni sentimentale. E un imaginar cu tupeu, uneori cinic, alteori simpatic, pe care Ioan Barb il incurajeaza la indrazneli impinse pina-n marginea suprarealismului (dar nu mai incolo). Tocmai acest tupeu al inventivitatii il fereste de repetivitate.