Povestea noastră

Am descoperit-o pe Joacă în urma cu 36 de ani, într-un cartier ca toate altele din București. Timp de 17 ani am fost cei mai buni prieteni. Apoi, lucrurile s-au schimbat…

Am uitat-o într-un colt al camerei de unde ea ma putea vedea, dar eu nu mai aveam ochi pentru ea. Am redescoperit-o acolo prăfuită după vreo alți 10 ani când îl urmăream de-a bușelea prin casă pe Luca care fugea de mine râzând cu gura până la urechi și fără un dinte în ea. Am scuturat-o bine de praf, am lustruit-o cu dosul mânecii cum făceam în copilărie și am pus-o din nou la loc de cinste. Când a venit pe lume Daria, am luat-o de mână pe Joacă și ne-am dus la magazin să-i cumpăr și o fustiță. Și aranjată și împopoțonată… tare bine îi mai ședea și așa. Dar după o vreme „probleme de oameni mari” au apărut, iar pe Joacă am lăsat-o doar pentru „cei mici” . Părea ceva mai tristă decât o știam eu în vremurile bune și se uita la mine cu un oarecare reproș.

Azi am 36 de ani și Joacă tot nu-mi dă pace. De ceva vreme am redescoperit-o pe ecranul calculatorului meu. Împopoțonată cum ii place ei, țopăie într-una, îmi dă târcoale și mă îmbie să-i spun povestea, așa cum o știu eu.

Așa s-a nascut MiculGigant – povestea copilului din fiecare dintre noi. Copil care aleargă fericit, cade și se lovește, plânge, își șterge buba din genunchi și lacrimile cu dosul mânecii, se ridica și pleacă din nou fericit la Joacă.