Cantarea necantarilor

In volumul Cantarea necantarilor, subintitulat Alte balade, ofuri si romante (aluzie la volumul publicat de Editura Vremea in 2014) dragostea se exprima frecvent in termeni de ostilitate, asa incat suspiciunea ia locul aubadei (cantec medieval de separare a iubitilor), iar reprosul pe acela al epitalamului. Si nu pentru ca autorul ar fi masochist sau misogin. Ci pentru ca instinctul lui pasional functioneaza reparatoriu: ceea ce e caldut devine incandescent, ceea ce e neted capata neasteptate asperitati, ceea ce e fluid trebuie numaidecat sa se impotmoleasca. Cristian Badilita rescrie, asadar, rabdarea in termeni de pripa si reformuleaza modestia in limbajul orgoliului. De prisos sa mai spun ca aceasta continua tensiune e o sursa aproape inepuizabila de senzualitate. Nu altfel proceda, intre razboaie, V. Voiculescu in, sa zicem, Fericitul gade si in alte piese neasteptat de carnale pentru discretul artizan al Poemelor cu ingeri. Ceea ce, la acela, se ascundea sub o metafora de panoplie („palosul placerii"), se regaseste, la Badilita, intr-o formula ce condenseaza distributia unui intreg basm: „zmeul cel ros cu capul span". Iar ceea ce, altundeva, abia daca-i era ingaduit unui pat sa priveasca devine, in Cantarea cantarilor, spectacol public. Exista poezie de dragote, exista, cu o treapta mai sus, poezie despre dragoste. Cristian Badilita scrie o poezie despre poezia de dragoste. Si atinge, aici, excelenta.

Cosmin Ciotlos