Teologia post‑patristica si experienta bisericeasca a Sfintilor Parinti

Experienta vederii lui Dumnezeu (θεοπτια) de catre Sfinti, traditia isihasta si filocalica, precum si cultul Bisericii nu sunt in acord cu conceptiile teologiei post‑patristice, care discrediteaza cele trei dimensiuni ale vietii bisericesti – experienta vederii, isihasmul si cultul – si, in esenta, nu fac altceva decat sa protestantizeze teologia ortodoxa. Teologia post‑patristica aspira sa talcuiasca Scripturile folosind ca instrument ratiunea, inchipuirea si gandirea speculativa, iar nu inima. Vrea dumnezeiasca Euharistie fara arderea inimii, fara Rugaciunea inimii, se refera la „ontologia persoanei”, iar nu la urcusul omului de la dupa chip la dupa asemanare, adica la indumnezeire. Vorbeste despre intai‑statatorul adunarii euharistice, iar nu despre proroc, vorbeste despre Invierea lui Hristos fara trairea tainei Rastignirii, care reprezinta traditia isihasta de nevointa. Aspira sa raspunda la subiectele pe care le lanseaza cultura contemporana si nu se refera la biruinta lui Hristos, la biruinta crestinului prin puterea lui Hristos impotriva diavolului, a stricaciunii si a mortii. Se preocupa de lume, si nu de transfigurarea omului, vorbeste de estetica si arta si trece cu vederea asceza randuita de Parinti. Doreste sa primeasca raspunsuri la intrebari ale culturii contemporane si nu se intereseaza de impartasirea omului de slava tainei Crucii si a Invierii lui Hristos. Aceasta este problema teologiei post‑patristice si a oricarei alte teologii care nu este bisericeasca. Mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului si Sfantului Vlasie