Candidații la fericire

Frumosi sau urati, prosti sau destepti, norocosi sau ghininosti, intre doua certitudini - nasterea si moartea - sintem in stare sa renuntam la multe idei si la o droaie de idealuri: dar, pitita undeva in suflet, pastram nebiruita aspiratia spre fericire.

Oricum, cu totii ne consideram niste candidati, posibili alesi la un scrutin al destinului. Sperand... Sperante ni se vand cu tona, iar noi abia asteptam sa fim mintiti. Ne mintim la randu-ne cat ne tin puterile, tragand nadejde ca macar o data, una singura, fericirea are sa-si arunce ochii si asupra noastra. Desi ea nu prea are obiceiul asta, noi, condamnatii la viata, cutreierand prin lume intr-o doara, o tot pandim. Ne automintim.

E poate cea mai frumoasa inchipuire plasmuita de mintea noastra, o umbra propice la care ne adapostim, cand in moalele capului ne bat razele unui soare nemilos, pe drumul nostru intre doua certitudini.

Fragment: Candidatii la fericire, Ileana Vulpescu

Nu ti-am scris niciodata, asa ca-ntelegi cat de greu imi vine tocmai acum – cand iti relatez o-nmormantare la care suntem participanti si „sarbatoriti” in acelasi timp. Nici nu ti-as fi spus ceea ce-ai sa vezi aici daca nu mi-ai fi cerut explicatii. Ma-ntrebi, din cand in cand, de ce m-au schimbat, cu-aceeasi incapatanare cu care se discuta la-nmormantari de ce-a murit raposatul, ca si cand n-ar fi acelasi lucru ca a murit de cancer, de pneumonie sau calcat de-o masina. Nu suntem obisnuiti sa acceptam fenomenele in sine, vrem totdeauna sa stim si „de ce”. Daca cel care-a murit merita sa-l plangi, atunci plange-l ori de ce-ar fi murit.

Cred ca te mira ca in vocabularul meu, redus ani in sir la „te iubesc”, exista si alte cuvinte. De fapt, si eu redescopar acum in mine femeia inteligenta, omul cu judecata. Mi se pare ca sunt o veche cunostinta pe care-am scapat-o din vedere multa vreme. Ani de zile ma uitam in oglinda si nu-mi vedeam decat picioarele, fiindca ele-ti placeau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopar ca meritam din partea mea o privire mai atenta.

Am fost pedepsita, ca sa-mi continui explicatia, fiindca am trait o fictiune. Omul n-are dreptul sa traiasca decat realitatea, chiar daca-l nemultumeste, si n-are dreptul sa traiasca decat ceea ce poate arata la lumina zilei, oricat de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maxima dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poti semna, fa numai gesturile pe care le poti face fata de altii”.
Iar noi doi ne-am inchipuit ca ne putem sustrage controlului, judecatii. Nu ne-am gandit niciodata ca un singur om ajunge pentru alcatuirea unui tribunal. Nimeni n-a stiut de legatura noastra, deci nimeni n-a putut sa ne-o-nvenineze cu nimic din afara.

Mie mi s-a-ntamplat ca tuturor oamenilor care traiesc o fictiune: te iubeam pentru ceea ce-mi inchipuiam ca esti, iar tu, nerespectand legile conspiratiei, mi te-ai aratat si-asa cum esti. N-ai nici o vina si nici macar n-am sa-ti fac vreun repros pentru „asa cum esti”. stiu ca are sa te doara ce-ti spun acum: descopeream in tine lucruri comune cu fostul meu barbat si cu actualul meu barbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam sa scap: indiferenta, lipsa de preocupare pentru ceea ce starnim in altul cu faptele si cu vorbele noastre. Iti repet, n-ai nici o vina; vina e-a mea ca iubeam un om care nu exista.
si s-a ivit si-acea lipsa de proportii de care de asemenea fugeam: toata viata am dat, am fost de-o generozitate nepermisa uneori. Eu sunt omul care da ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu ii pastrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esentiala intre noi doi. Tu iti pastrezi totdeauna cei doi lei ai tai. M-am despartit de tine fiindca pentru mine dragostea noastra era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrata cu celelalte parti ale vietii tale.

Erai ca omul care accepta sa mearga la carciuma sa bea doua paharede vin si e-n stare sa stea pana dimineata fara sa guste dintr-al treilea. Eu m-am azvarlit in dragostea noastra ca un betiv fara judecata. E vina mea, bineinteles. Tu cunosti acea dreapta masura a lucrurilor pe care eu n-o cunosc. Tu ai respect fata de indatoriri si de institutii pe care eu nu-l am. Te porti cu nevasta pe care n-o iubesti sau cel putin asa-mi spuneai mie, ca si cand ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin. Nu mi-a facut niciodata placere s-o vad, fiindca era sotia ta, se bucura de tine, omul care-si fi vrut sa fie numai al meu. Acum, cand imprejurarile ma fac s-o vad mereu, nu reusesc deloc sa-i descopar vreun defect de caracter sau macar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflageleaza, cum te lauda, si-mi dau seama ca esti revelatia ei, a-ntregii ei vieti. Pe cine minteai? Nu ma pot opri nici acum sa ma-ntreb. Ai intrat in viata mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseala, e vina mea ca m-am agatat de tine ca inecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu stim sa renuntam la timp se razbuna cu varf si-ndesat. Am ispasit toata dragostea si toate iluziile pe care mi le-am facut despre tine si despre dragostea noastra.

E vina mea ca mi-am inchipuit ca ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.

Imi spui ca m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut si-am luptat sa ma schimb. N-am plecat de langa tine; m-am rupt, m-am smuls, cand te iubeam mai mult, cand mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omeneasca, nu feminina. Tu ti-ai pastrat tot timpul capul pe umeri, ti-ai vazut de nevasta si copiii tai, eu am uitat ca mai exista si alte fiinte pe lume afara de tine. Nu-ti fac nici o clipa injuria sa cred ca nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste masurata, mi-ai dat atat cat credeai ca mi se cuvine, eu ti-am dat tot. Tu n-aveai niciodata timp pentru mine; saptamani intregi, din 24 de ore ale zilei, nu gaseai doua minute macar sa ma chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce sa mai fac eu cu timpul tau! Traim viata ca si cand am fi o specie eterna. Nu ne gandim niciodata ca maine poate fi prea tarziu, ca putem muri pana maine si ca tot ceea ce e al nostru azi, maine poate fi cenusa. Iarta-mi aceste „consideratii” generale.

O data, cand te-am chemat la telefon, aproape plangand, sa te-ntreb de ce ma lasi sa ma macin de una singura, mi-ai spus cu vocea pe care stii atat de bine sa ti-o faci taioasa si excedata: „De ce nu te uiti intr-o oglinda ca sa-ti dai seama ca orice barbat ar fi fericit si magulit langa tine, cu tine, si-ai sa-ntelegi ca-ntr-adevar n-am timp”. Chiar daca te-as putea ierta pentru vorbele astea, n-am sa le uit niciodata. Daca mi-ai fi spus: „Esti cea mai frumoasa din bordel, asa ca n-avea grija, cand trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat acelasi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodata in minte sa te raportez la alti barbati ca sa-mi dau seama cat te-ar putea dori alte femei. Nu ne dam seama ca dezamagirea este echivalenta cu un omor. M-ai omorat din imprudenta. N-ai nici o vina. Fiindca nu stiai ce faci. Fata de Dumnezeu oamenii au insa o mare infirmitate: nu iarta celor care nu stiu ce fac.

N-am fost niciodata lacoma, nici de bani, nici de lux, nici de mancare, de nimic. Numai de tine am fost lacoma, de sufletul si de trupul tau. Nu ma multumeam cu ce-mi ofereai, iti ceream. Ca o cersetoare. Nu m-am gandit nici o clipa ca e nedemn sa cersesti. Am fost lacoma, si Dumnezeu, in care nu cred, m-a pedepsit, si mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.

Tu n-ai nici o vina.